Tristeţea apare după toate fenomenele prin care viaţa pierde din ea însăşi. Instabilitatea ei este echivalentă pierderilor. Astfel, fenomenul morţii provoacă cea mai mare tristeţe.
Tristeţea face misterul accesibil. Dar misterul tristeţei este atât de inepuizabil şi de bogat, încât tresteţea nu încetează niciodată de a fi enigmatică.
Plictiseala e un fel de echilibru instabil între golul inimii şi golul lumii, o echivalenţă de vid, care ar însemna împietrire, de n-ar fi prezenţa secretă a dorinţei.
“… dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii.” De-abia s-au deschis şi începe drama. Să priveşti fără să înţelegi, acesta-i paradisul. Infernul ar fi deci, locul în care înţelegi, în care înţelegi prea mult…